DIMITRIE GRAMA: „BASTIAN ŞI ALTE CONFIDENŢE“
Date despre autor:
Dimitrie Grama (n. 25 octombrie 1947, Reşiţa) cu obârşia într-o familie de aromâni care, venind odinioară din Balkani, se stabiliseră în Basarabia şi apoi în Banat, trăieşte astăzi în Europa Occidentală, profesînd în Danemarca şi Marea Britanie. Opera literară s-a constituit târziu dar într-un mod uimitor de accelerat. Din anul 2000 până azi, Dimitrie Grama a publicat opt volume de versuri, dintre care doar unul cu caracter antologic: Făptura cuvântului (2000), Pasărea Melancoliei (2000), Vânătoare de umbre (2001), Elegiile depărtării (2001), Suflete atârnate de catarge (2002), Neguţătorul de imagini (2002), Voi lua cu mine noaptea - Poeme din Albion (2003) şi, în sfârşit, Dă-mi mâna ta, străine - 100 de poezii de iubire şi alte 100, selecţionate şi „îngrijite” de Ioan Grigorescu (2004). Sunt creaţiile unui poet cu sensibilitate nativă care se socoteşte „independent de curente literare şi şcoli poetice”, sugerând caracterul natural al acestei opere singuratice. În realitate, Dimitrie Grama este un intelectual constituit, cultivat esteticeşte şi arătând o sensibilitate neîngrădită de mode trecătoare, o voce lirică distinctă ce merită să se facă auzită. „Bastian şi alte confidenţe” este volumul lui cel mai ordonat, evidenţiind o creaţie matură, ce se va impune în istoria literaturii româneşti.
__________________________________________________________________________________________
Miza pe tehnica sugestiei şi limpezimea izvorâtă din încrederea în marile sentimente umane se impun drept coordonate esenţiale ale volumului lui Dimitrie Grama „Bastian“ şi alte confidenţe“, apărut la Editura Carpathia Press, Bucureşti.
Notaţia realistă reprezintă pentru poet pretextul unor meditaţii existenţiale. Trecerea timpului, iubirea, singurătatea, prietenia, soarta, reprezintă teme care trezesc fiorul unui profund lirism : „Dacă nu deschideam / Fereastra / Nu m-aş fi / Îndrăgostit. / Soarele nu-şi / pierdea umbra“. Ample metafore dau frazării poetice echilibru şi rezistenţă: „am tăcut şi / am împins-o încet / de la spate, iar ea / s-a prăbuşit, ca în / secunda următoare să-mi / acopere orizontul cu / evantaiul aripilor desfăcute, / libere pentru prima oară. / Şi, cu toate că demult / am închis fereastra / îi aud cântecul; / cînd ca o bucurie fără margini, / când ca un reproş.” Raportarea la realitate este frustă, de o directeţe cuceritoare, („Sunt într-o lume înaripată.// Sunt piatra /Sunt frunza ei.”), invocaţiile semnificând posibilitatea unei comunicări cu celelalte regnuri, într-o încredere nestrămutată în >>>continuarea aici>>> ELISABETA BOGĂŢAN
________________________________________________________________________________________
Descarcă aici, gratuit, această carte: >>>
