EDITURA CARPATHIA PRESS

Date despre autor:

GEORGE ROCA – (n.1946, Huedin, România). Scriitor român din Australia; poet, jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii de cultură. Biografie profesională de „scriitor american“: actor, consultant în turism, filolog, fotoreporter „freelancer“, traducător, jurnalist. A condus revista de cultură „Spirit Românesc“ (Sydney, Australia) şi a contribuit în mod hotărâtor la conservarea „spiritului românesc“ în ţara de la Antipozi. „Epoca Ştefaniană – studiu despre dimensiunea arhitecturala“ este o cercetare de istorie a civilizaţiei reprezentativă pentru autor.
___________________________________________________________________________________________

„VIZIUNEA RĂZEŞEASCĂ“

Întocmit în urmă cu câţiva ani dar solid şi documentat cu o stăruinţă ce nu se mai practică decât rar astăzi, la noi, unde „neştiinţa petulantă“ de carte s-a impus într-un chip absolut dezagreabil, studiul lui George Roca izbeşte şi prin alte câteva elemente ce trebuie evidenţiate ca să se înţeleagă mai bine deopotrivă sensul dar şi însemnătatea lui ieşită din comun. Întâi de toate, acesta nu-i, paradoxal, opera unui „istoric“ adică a unui „specialist“ deşi atât înfăţişarea, riguroasă, şi concepţia inteligentă nu îl arată pe „amator“ ci pe cărturar. Totuşi, atitudinea surprinde căci autorul, fiind poet, scriitor şi jurnalist, părea a se fi dedicat acestui gen de cercetare dintr-o obligaţie de moment şi nu din năziunţa de a clarifica o temă destul de puţin frecventată în planul sintetic şi prin vizionare „de sus“, ceea ce însă se observă şi trebuie salutat. Rezultă, deci, că oricine este iniţiat în materie şi examinează totul cu înţelegere, renunţând la prejudecata minimalizatoare, constată adaosul de perspectivă şi, poate chiar, şi încheieri ce merită reţinute. Aceasta este, însă, prin sugestie indirectă, „imaginea ştiinţei oficiale“ de astăzi, de la noi. Astăzi aşezată ca o dogmă ce nu se contestă este „ideologia disuasiunii“ şi „proiectul descurajării“ şi cei ce ocupă scena vieţii publice şi impun perspective obligatorii pentru uz didactic şi public sunt cei ce susţin încheieri diametral opuse celor ce se întâlnesc aici. Pentru această „secta revizionistă“, Ştefan cel Mare nu ar fi exponentul voievodului şi ilustrarea „Împăratului ocult“ al Bizantului perpetuu ci un personagiu de teatru istoric capricios în conduită, amoral şi afemeiat şi, de fapt, o legendă inventată de „românismul patologic“, ce trebuie combatută şi, până la urmă, eliminată. Tot ceea ce s-a adunat, în mai bine de un secol de studiu staruitor şi de efort de a ne recupera memoria şi documentele de identitate ce stăteau ascunse ori erau gata a se irosi, se împrăştie sub asediul „noii şcoli“ organizate de câte un „savant“ ce şi-a făcut studiile la curtea unui rege african şi de un mic „papa ridicul“ al anti-miturilor naţionale despre care nu se poate discuta decât atunci când va putea dovedi ca „ştie carte“. Vremurile ce par a repeta persecuţiile din vremea Imperiului Roman decadent reclamă „răspunsul eroic“ şi un anumit tip de „enciclopedism necesar“ care împinge până şi pe cel dedicat literaturii şi plăcerii „verbului visător“ să înlocuiască, prin strădanie şi trudă dedicată, stricăciunea şi confuzia. Acest studiu, ca şi altele, ce se sustrag „culturii de porunceală“ de la noi ilustrează în chip strălucit acest „răspuns de răzeş“.

Însă de aici rezultă, deopotrivă, şi o alta încheiere ce uimeşte încă şi mai mult şi chiar în grad înalt. Căci atitudinea aceasta răzeşească nu se întâlneşte decât rareori între aşa-zişii „intelectuali“ din România şi când se întâlneşte nu aparţine intelectualului de vitrină ci cărturarului expus la „marginalizare“, excludere şi dispreţ, în chip de „popă de ţară“, „profesoraş prăfuit“ ori „personaj caduc“. Ea se află, însă, impunător de constituită şi se răspândeşte între românii risipiţi pe aiurea, unde „identitatea“, „rădăcinile“ şi „strămoşii“ sunt însăşi substanţa vitală iar nu motiv de eseistică „subţire“ şi defăimătoare cum practică vreun oarecare post-paltinisan de la Bucureşti. Astfel încât dacă ne vom gândi că ne este de trebuinţă o „recucerire a adevărului despre noi“, pe aceasta o vom afla în cultura de margini de Românie în reminiscenţe de „România de odinioară“, astăzi dezlegate de statalitate, şi, întâi şi-ntâi, la „românii risipiţi“. Acolo doar, sub apăsarile de mediu ostil, apare ideea ca a pierde identitatea este totuna cu a se pierde tot ce este mai de preţ pe Pământ. Începe, deci, a se vedea că noi vom ajunge acolo unde ar fi trebuit să fim demult prin sforţare colectivă de mulţimi împrăştiate, unde se vor putea găsi, prin împărtăşire de obiective, români de pretutindeni şi deopotrivă din satul pierdut în munţi şi din oraşele gigantice de pe meridiane streine. Aceştia încep astăzi a-şi aduce aminte că, spre a ne recâştiga dreptul la „diferenţă“, modelul şi totemul sunt cele mai importante şi că, avându-le şi amintindu-le, vom şti de unde venim şi încotro ne ducem. Între acestea, Ştefan cel Mare se întrevede a fi chipul tutelar, Prinţul dimensiunii noastre enigmatice, Stăpânul statului vegetal. Urma lui este adâncită ca un tipar cu neputinţă de a se şterge, umbra lui stăpâneşte, în tulburătoare prezenţă tăcută, geografie şi timp. O poveste-care, poate, că nici nu este poveste, ci un miracol ce se rosteşte şoptit, ca şi cum atunci s-ar fi arătat semnul României ideale ce trăieşte în altă dimensiune – ne spune că, acum o sută şi mai bine de ani, la Griviţa şi la Rahova, în Războiul pentru independenţă, chipul lui Ştefan cel Sfânt se profilase pe cer, ore în şir, arătând dorobanţilor „calea“ şi „adevărul“ ce renăştea. Aceasta ne rămâne şi nouă, astăzi, tulburătoarea „apariţie din neguri“.

ARTUR SILVESTRI