EDITURA CARPATHIA PRESS

Date despre autoare:

MARIANA BRĂESCU – Dramaturg, prozator, prestigios jurnalist cu activitate prodigioasă mai ales după 1990. Fondatoarea celui mai important grup de presă pentru casă, ambient şi familie din România, al cărui nume i s-a ataşat definitiv în mitologia publică, devenind celebra “Doamna Casa Lux”.

Dramaturgie: “Profesor de … admitere” (premiera absolută 1988 – Teatrul “M. Eminescu” – Botoşani, reprezentată 1988-1990; Teatrul Naţional Radiofonic – 2001); “Pronto – agent particular sau Marea Lovitură” (Teatrul Naţional Radiofonic – 2002), “Al Treisprezecelea Caesar”, “Londra, de la 3 la 5”, “După faptă şi răsplată”, toate apărute editorial în 2005.

Proză: “Imperfecţiuni provizorii” (2005), “Îmi amintesc şi îmi imaginez” (2005), “Vulpea academiciană” (2004), aceasta fiind o creaţie cu strălucit succes de public (peste 100.000 de exemplare).

Numeroase distincţii româneşti şi internationale, premii de excelenţă ale unor prestigioase organizaţii profesionale şi culturale: “Woman of the 2000 year” – International Biographical Center (Cambridge), “Diploma de excelenţă” – Chambre Européenne pour de Développement du Commerce, d’Industrie, des Finances – Bruxelles, 2004, “Ordinul Ziariştilor din România” etc.

________________________________________________________________________

O ENIGMĂ

Cartea ce editez acum, purtându-i de grijă ca să iasă în sfârşit la lumină, a fost scrisă sub ochii mei, în câteva luni de la sfârşitul anului 1987. În primăvara anului ce a urmat era isprăvită, corectată în pagina dactilografiată şi arăta întocmai ca o ediţie definitivă. Îi rămânea doar întruparea completă. Dar, în mod straniu, aceasta nu s-a putut îndeplini atunci.

Priveam cu uimire, şi fără să-mi pot explica, alăturarea aceea de cuvinte, aproape dictate, dar potrivite cu o iscusinţă ce nu puteam înţelege şi închegarea lor într-un ceva pe care îmi era cu neputinţă să definesc esteticeşte. Să fi fost memorialistică? Să fie fost ficţiune şi, mai mult chiar, o existenţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o puteam nici măcar întrezări? Cred, mai degrabă, că era câte ceva din toate acestea, ori, mai bine spus, un mesaj enigmatic şi o comunicare ce veneau din nedesluşit şi nici măcar nu se orânduiau în forme clare, rămânând alcătuirea barocă, de aluviuni şi receptacole de senzaţii, ce o caracterizează în mod strălucit. Era, încă de pe atunci, o carte fără vârstă, scrisă fără explicaţie în contingent, comunicând hieroglific un şir de concluzii nedezvoltate ce se subînţelegeau ori se puteau doar ghici pe o cale intuitivă. Istoria ei ulterioară a fost tot atât de neobişnuită.

„Îmi amintesc şi îmi imaginez” repetă, într-un anumit sens, biografia de suprafaţă a „Imperfecţiunilor provizorii”. Încheiată în 1988, într-o formă pe care autoarea a socotit-o definitivă şi nu a mai corectat-o niciodată căci nu a considerat acest act ca fiind trebuitor, cartea ar fi urmat să se publice, în chiar această înfăţişare, un an mai târziu, în 1989. Dar, ca şi în alte rânduri, preţuită şi încurajată cu un anumit gen de respect, ea nu a putut căpăta chip, rămânând, mai apoi, episod de operă literară constituită ce va putea fi cunoscută abia târziu. Acum, după mulţi ani, opera creată la vremea ei apare şi devine o prezenţă şi nu numai o existenţă.

Însă, asemănările cu „Imperfecţiuni provizorii” se rezumă doar la acest strat, de biografie aparentă, căci „Îmi amintesc şi îmi imaginez” reprezintă o altfel de literatură decât în povestirile geometrice, calculate şi reci ca o demonstraţie matematică de felul „Ultimului Sever” ori „Un pătrat perfect”. Aici totul este inspiraţie în sens originar – şi chiar insuflare – o pornire năvalnică de memorie aproape colectivă, prototipistică şi, deci, arhaică, formulând nu concluzii ce ar reieşi dintr-o dezvoltare raţională ci stări enigmatice purtătoare de sens.

„Îmi amintesc şi îmi imaginez” este, în sine, o creaţie tainică, ce parcă i s-a dat autoarei pe o cale necunoscută, unde un fel de vizionarism specific uimeşte prin capacitatea lui de a se formula. Aceasta este, de fapt, alături de „Al treisprezecelea Caesar”, capodopera autoarei.

În absolut chiar, acestea par a fi, în sine, capodopere, iar aspectul singuratic, fără serie, izbeşte de îndată şi persistă. La drept vorbind „Îmi amintesc şi îmi imaginez“ nu are preistorie şi nu i s-ar putea găsi un gen proxim în literatura română, deşi poate unele trăsături de penel ar îngădui câte o sugestie vagă. Însă întregul impune prin necomparabil, indistinct şi enigmă, arătând un fel de operă ce parcă s-a născut fără nici o explicaţie, printr-o conjugare de câteva clipe fericite, apropiate de miracol.

ARTUR SILVESTRI
_______________________________________________________________________________________

Descarcă aici, gratuit, această carte: >>>